Radu Beligan: "Muncesc mai mult ca în tinerete, nu pot să stau"

26.09.2012

Actorul în vârstă de 93 de ani are o activitate intensă pe scenă. Radu Beligan spune că acum joacă mai mult decât o făcea în perioada în care era tânăr și avea mai multă energie.

radu beligan„Muncesc mai mult ca în tinerețe, aceasta e nenorocirea. Nu pot să stau și mă duc cât pot. Joc mai mult ca în tinerețe; în piese în care apar la început și plec la sfârșit.

Două ore nu ies din scenă. Aceasta mi-e soarta și mi-o trăiesc", a declarat maestrul Beligan pentru Ring.

"Am avut o viață de teatru mai lungă decât se poate imagina vreodată; la 93 de ani să joci... e o bătaie de joc", a completat actorul.(sursa:cancan)

Radu Beligan semnează regia unei noi piese la 93 ani!

28.02.2011

Un exemplu unic de logevitate și creativitate artistică, maestrul Radu Beligan semnează regia pentru o nouă piesă de teatru la 93 de ani!

Este vorba de piesa "Nimeni nu-i perfect", al cărei rol principal i-a fost încredințat popularului actor al Teatrului Național, Silviu Biris (38 ani). Din distribuție mai fac parte Ștefan Radof, Andreea Șofron, Rodica Ionescu, Florentina Tilea. O nouă reprezentație a piesei va avea loc pe 8 aprilie, la Palatul Copiilor.(sursa:libertatea)

Maestrul Radu Beligan şi-a sărbătorit împlinirea a 93 de ani pe scenă

22.12.2010

Maestrul Radu Beligan și-a sărbătorit, marți seara, pe scena Palatului Național al Copiilor, împlinirea venerabilei vârste de 93 de ani, pe care i-a împlinit pe 14 decembrie, oferind admiratorilor săi prilejul de a asista la minunatele sale 'Confesiuni despre Artă și Viață'.

radu beliganTimp de două ore, actorul a vorbit, iar publicul a ascultat mărturisiri legate de personalitățile lumii teatrale care i-au marcat destinul și cariera de-a lungul timpului, despre modelele sale.

Cu vocea sa inconfundabilă maestrul a istorisit amintiri despre oameni mari: Lucia Sturdza-Bulandra, Ion Iancovescu, Alexandru Giugaru, George Vraca, Aura Buzescu, Nicolae Bălțățeanu, Victor Ion Popa, Elvira Godeanu, Sică Alexandrescu, Vasiliu Birlic, Eugen Ionesco - acestea fiind doar câteva destine care s-au întâlnit cu cel al lui Radu Beligan și care l-au făcut să fie actorul prin excelență.

Cei prezenți în sală au fost astfel purtați prin istoria teatrului românesc ce se confundă cu însăși viața lui Radu Beligan pentru care, așa cum el însuși a spus, 72 de ani de carieră înseamnă cam jumătate din viața teatrului în România. (sursa:libertatea)

Radu Beligan va serba pe scenă împlinirea a 92 de ani

16.11.2010

Radu Beligan va sărbători împlinirea vârstei de 92 de ani pe scena Palatului Național al Copiilor din București, pe 21 decembrie, în spectacolul “Confesiuni despre Artă și Viață”. (sursa:libertatea)

Radu Beligan: "Am o boala, sunt legat ombilical de România!"

Ni se dezvaluie cu modestie si caldura. E, în fond, un bun na­tio­nal. Un maestru, în adevaratul sens al cuvântului. S-a nas­cut pentru teatru, iar acum, la 90 de ani, slujeste tot teatrul. Uluitorul Radu Beligan, într-un dialog "Verde-n fata" cu Marius Tuca.

Marius Tuca: Spuneti tot, o sa fie cel mai frumos interviu!
Radu Beligan: M-am nascut o data cu România Mare.

- Era una dintre întebari...
- Da?!

radu beligan- Ca sa vedeti cum e viata asta! Noi am început sa scoatem Scînteia si-o facem ca si cum ne-am întoarce în timp cu 20 de ani. Scoatem ziarul Scînteia, care ar fi trebuit sa apara în 1989. Când le-am spus oamenilor mei la sedinta ca vin sa fac un interviu cu dumneavoastra mi-au sugerat sa vad ce a aparut în presa în ziua de 4 ianuarie 1989 despre maestrul Beligan. Am sa va citesc câteva rânduri dintr-un articol care a aparut în decembrie 1988 despre dumneavoastra, când ati împlinit 70 de ani: "Cea mai frumoasa meserie din lume" se numeste articolul scris atunci de Valentin Lipatti. "Radu Beligan a împlinit 70 de ani. Lucru care pare de necrezut, caci, pentru el, timpul parca a ramas în loc. O fizionomie care sfideaza trecerea anilor, acea silueta juvenila, aceeasi voce de neconfundat, acelasi aer distrat... aceeasi melancolie, aceeasi cumpatare pentru fiecare gest si pentru fiecare replica. Da, Radu Beligan nu s-a schimbat, ci a durat, e identic cu el însusi, asemenea fenomenelor naturii."
- Asta e o idee fantastica – sa iei presa de-acum 20 de ani! Dar le poti spune pe toate? N-ai unde!

- Nu, am sa scriu lucrurile cele mai importante. Încercam sa refacem istoria, dar eu, când am citit lucrul asta, mi s-a facut pielea ca de gaina. Apropo de întâmplarile extraordinare ale vietii de-atunci, spunea autorul ca "Radu Beligan a împlinit 70 de ani. Lucru care pare de necrezut!"... Ce sa mai spun eu, acum, când Radu Beligan a împlinit 90 de ani?!...
- Si joaca...

- Si joaca!
- S-a speriat una si a zis: "Cum, dom’le, joaca la 90 de ani?". Si i-am spus: Ce sa fac, draga, daca am nevoie sa duc si eu o viata de­centa? Eu, când citesc declaratiile de avere ale astora, ale poli­ti­cienilor, sunt încremenit. Sute de milioane de euro, case, case prin strainatate, tot ce vrei... si eu sunt uluit, trasnit, ca eu trebu­ie sa muncesc si acum ca sa traiesc decent... Si stau într-o casa cu bulina rosie!... Sunt foarte disperat de situatie, foarte disperat!...

- Va vad, aveti o stare extraordinara, asa ca disperarea asta cred ca e mai mult la astia cu o mie de case!
- Mi-a spus unul dintre ei, care nu e dintr-aia bogati, care a iesit si el acum la politica, ca tot ce citesc acolo sa înmultesc cu 100.

- E un bun exercitiu, sa înmultim cu 100 tot ce apare în declaratiile de avere...
- Asa, deci voiam sa spun ca m-am nascut o data cu România Mare si sunt ombilical legat de România. Îmi explic de ce. Vreau sa spun însa ca în deceniul ’70, când aveam functii internatio­nale si puteam sa ma duc oriunde în lume, am avut trei oferte pur si simplu senzationale: în Statele Unite, în Franta si în Belgia. Nu am putut sa ma despart de România. Ai sa zici ca e o calitate! Nu e o calitate, e un blestem! Dar ma trage ata înapoi. Maximum cât pot sa stau în afara ei este doua saptamâni. Pe urma ma apuca amocul. Stateam la Paris, la un prieten al meu miliardar, coleg de scoala. Cât dura treaba acolo, la congrese, îmi luam întotdeauna o rezerva de doua-trei zile, sa mai vad si eu un spectacol, sa mai vad Parisul. Si asta, în ultima zi de program, a venit si mi-a spus: "Am si eu o surpriza pentru tine: am facut rost de un disc, nu-ti spun ce e. Sa-l asculti!". ...Ce era discul? "Sara pe deal", citita de Mihail Sadoveanu. Adica ceva sublim, magic!

- Extraordinar!
- Niciun actor din lume n-ar putea s-o spuna cum o spune Sadoveanu! Ei bine, am ascultat asta si dimineata m-am dus imediat la TAROM, mi-am luat biletul si m-am întors. Am renuntat la alea doua zile, daca poti sa întelegi asa ceva! Am o boala, sunt legat ombilical de România! Si-am sa-ti spun de ce. Nu pentru ca am simtit asta – sigur ca am simtit –, dar mi-a explicat în tineretea mea un om pe care l-am adorat si care mi-a dat atentie, m-a luat ca pe un elev lânga el – este vorba de Anton Dimitriu, maestru filosof, care a murit, saracu’, destul de tânar. Nu pot sa uit socul si revelatia pe care le-am avut când Anton Dimitriu mi-a spus: "Hai sa-ti spun ceva ce nu stie multa lume! Ai auzit tu de muntele Kogaion?". ...Nu... "Kogaionul este un centru geometric al lumii hiperboree. Daca din vârful lui se duc raze care se sprijina tangent la toate formele de relief dimprejur, atunci vârfurile lor vor întepa planul terestru dupa un contur, care este o harta. Aceasta harta este tocmai harta României Mari, aceasta este adevarata si de putini stiuta «Terra Mirabilis», un pamânt binecuvântat de Dumnezeu." Mi-a ramas asta... stii cum? Mi-am lipit-o, asa, aici, de frunte!...

- Ma uit la dumneavoastra si cred ca e prima data în viata mea când un interviu s-ar putea face singur, fara vreo întrebare pusa. Este suficient sa ma uit la dumneavoastra si sa vina raspunsurile! Trebuie sa recunosc ca nu mi s-a întâmplat niciodata asta! Si, apropo de România, parca ne-am fi vorbit înainte. Când am fost plecat pentru prima data din România, în 1993, la fel, dupa nici o saptamâna, simteam ca nu mai pot sa stau acolo...
- Te chemau pietrele astea nenorocite!...

- Exact! Primul gest pe care am vrut sa-l fac atunci când am aterizat a fost acela de a saruta pamântul!
- Extraordinar! Hai, da mâna încoace, ca mi-ai placut, m-ai uimit cu asta! Da... putini au asta. Cei mai multi ar pleca. Ma uit si la copiii nostri, ca pleaca, nu mai simt legatura cu pamântul României. E primul interviu pe care îl iau unui "monument" în viata, în carne si oase, si va întreb cum trebuie sa procedez, ce întrebari am voie si ce întrebari n-am voie sa pun, dat fiind ca în fata mea se afla, asa cum va spuneam, un "monument"? Si vedeti cum se scria acum 20 de ani despre dumneavoastra, ca sunteti un "fenomen al naturii"? Cine iscaleste?

- Valentin Lipatti.
- Aaa, da, da!

- "Identic cu el însusi, asemenea fenomenelor naturii"...
- Frumos! Dar n-am nici un merit. Asta e voia lui Dumnezeu si a parintilor mei.

- Am voie sa întreb orice?
- Orice, sigur. Voiam sa spun ca am trait foarte mult. Nu am numarat cu veacul, cu istoria nu stau prea bine, dar cred ca cel putin cinci sau sase regimuri am trecut în timpul asta. Fac pentru prima oara o marturisire: la 90 de ani nu mai ocolesti întrebarile grele.

- Si nu-ti mai e teama de raspunsuri!
- Da. Vreau sa marturisesc ca am fost necredincios regimurilor si întotdeauna credincios României.

- Superb spus!
- N-am crezut nici în legionari, n-am fost nici cu ala, nici cu ala, n-am fost nici cu regimul regelui Carol, nici cu vremea comunistilor, dar o sa ma întrebi de ce am facut...

- Nu v-am întrebat nimic!
- Sunt unii care întreaba.

- Lasati-i!
- Era sa aleg: vrei sa faci ceva în viata asta? Dar ce stiu eu sa fac? Eu stiu sa fac doar teatru. Vrei sa faci teatru? Ei, trebuie atunci sa fii membru de partid, baiatule!... Cam asa era situatia...

- Apropo de Dumnezeu, pentru ca vorbeam la început, spuneti-ne despre legatura dumneavoastra cu Dumnezeu si felul în care ati crezut în Dumnezeu, apropo de îngeri, de fratele dumneavoastra.
- M-am nascut în Halta Galbeni, în Moldova, judetul Bacau, în magazia de marfuri a garii. Tata era numit acolo impiegat, casuta aia de doua camere, care era pentru el, nu era gata si atunci o perioada am stat în magazia de marfuri. Si-acolo m-am nascut. A trebuit sa ma duca sa ma boteze în satul care era la trei kilometri în deal, unde erau Primaria si Biserica. Nu mai stiu cum se numea, emotia ma tulbura. Si m-au dus – era 14 decembrie, era iarna – cu o sanie acolo sus, au rezolvat toate treburile, au facut un chef, erau veseli, fericiti, mi-au aranjat în spate, acolo, pe niste paie sa stau eu, iar ei s-au asezat pe o banca, lânga cel care conducea sania. Si cântau.  Mama avea o voce frumoasa, era grecoaica, venea din tara care a inventat teatrul, stia frantuzeste... Ma rog... Despre tata am sa-ti povestesc ca era un tip nemaipomenit... Si, când au ajuns jos, s-au uitat în spate si copilul nu mai era...

- Disparuse copilul pus în spate...
- Da, îl pierdusera la o zdruncinatura. Cazusem în zapada. Bine­în­teles ca au venit imediat disperati... Detin povestea de la unul dintre martorii care avea si el vreo suta de ani, acolo, la gara, când m-am dus sa-mi schimb actul de nastere, pentru ca nu mai aveam buletin... Când m-am dus, el mi-a spus: "Dumneata îti dai seama ca puteau sa te manânce lupchii?". I-am spus: nu, dom’le!. "Cum nu?" Pai, sa-ti spun eu o poveste. Ai auzit de Nicolae Iorga? "Cum sa nu?!" Iorga trecea prin fata Palatului Regal, care era în mare reconstructie, când s-a întâlnit cu un student de-al lui. Si în zidul ala al palatului se puneau niste bucati mari de piatra. Si în spatele lui Iorga, la doi metri, a cazut o piatra dintr-aia peste un tigan si l-a facut praf. Si studentul a ramas uimit. I-a spus: "Domnule profesor, va dati seama, doua secun­de... si cadea peste dumneavoastra!"... "Nu se putea, draga, pentru ca eu am de scris Istoria Românilor!", i-a raspuns Iorga. Asa si cu mine...

- Aveati de facut teatru!
- Oarecum. Deci, m-au gasit si m-au adus înapoi si... m-au crescut. Ei erau teribil de afectati de moartea fratelui meu dinainte. Tot Radu l-a chemat, a murit la trei luni.

- Ati fost patru copii?
- Da. Primul, acest Radu, apoi eu. M-au botezat tot Radu, sunt de fapt o dublura a lui. L-au iubit atât de mult, încât au zis ca, daca vine tot un baiat, sa-l cheme tot Radu... Sunt o dublura, dar o dublura fericita, dupa cum s-a aratat. Si alti trei, dupa mine. Întâmplarea a facut ca, povestind asta lui Andrei Plesu, când a scris cartea aceea cu Îngerii, mi-a spus: "Aaa, atunci nu stii nimic. Pai fratele acela al tau este îngerul tau pazitor!". Si-atunci am avut asa o revelatie si mi-am zis: "Doamne, Dumnezeule, tot ce mi se întâmpla de bine de la el vine, ca doar n-am sa fiu atât de tâmpit, încât sa cred ca Dumnezeu se ocupa numai de mine, si nu de toate miliardele de oameni!"... Si atunci am verificat lucrul asta zile si nopti, de-a lungul anilor... Fara fisura, el îsi facea datoria întotdeauna. De-aia, zilele trecute, când am dat într-un blog de o poveste fabuloasa, tulburatoare, scrisa de domnul Sever Voinescu...

- O poveste care v-a confirmat înca o data ca fratele dumnea­voastra, mort la 3 luni, a devenit îngerul dumneavoastra pazitor.
- Da, îngerul meu. El zice asa, ca într-o biserica de provincie, cam uitata de oameni, duminica dimineata nu a venit nimeni la Liturghie. Asa ca slujba a fost oficiata doar de preoti si de cântaret în fata celui însarcinat cu vânzarea lumânarilor. Preotul s-a întrecut pe el însusi, oficiind o slujba atât de frumoasa, cu o predica atât de emotionanta încât cei doi l-au întrebat uimiti la sfârsit: "Parinte, de ce ati tinut sa faceti o asemenea slujba si o asemenea predica în biserica goala?". "Cum goala?", a replicat parintele. "Pai nu a venit nimeni!", au spus cântaretul si lumânararul. "Biserica era plina, dragii mei, dar voi nu ati ajuns înca atât de sus prin rugaciune încât sa puteti vedea. Biserica era plina de îngerii celor care nu au venit la Liturghie, desi ar fi trebuit sa vina. Îngerii respecta rânduielile si, chiar daca omul care le e dat în paza nu vine la Liturghie, ei totusi vin. Când vine si omul, îngerul e bucuros, când nu vine, e trist. Dar îngerii vin mereu la Liturghie. Astazi, biserica a fost plina de îngeri tristi, care au cântat împreuna cu mine atât de frumos si asta m-a stimulat." Si conchide acest minunat domn Sever Voinescu: "Ca unul care lipseste prea mult de la Liturghie, am fost întristat sa aflu ca absenta mea cronicizata provoaca îngerului meu suparare, mai ales ca îmi iubesc mult îngerul si am o relatie foarte profunda cu el." Exact cazul meu! Nici eu nu ma duc, ca lumea, dar o sa corectez si asta, cu timpul.

- Povestea e superba!
- S-o afle si altii, poate se mai crestineaza lumea si se face mai cuminte. Pungasii, hotii, banditii...

- N-o sa va întreb cum au trecut cei 90 de ani, cu toate ca as putea sa va întreb si asta. Dar va întreb cum au trecut cei 20 de ani, de la 70 la 90?
- N-am avut sa vad cum, pentru ca, sa-ti spun sincer, nu prea am timp sa stau. Sa ma ierte Dumnezeu, dar duminica e o catastrofa pentru mine. Când vad totul pustiu, când vad ca nimeni nu misca... o inactivitate totala, orasul moare – "La Citta morta"... Sunt disperat. Îmi caut de lucru, fac ceva, inventez, ma duc... Nu pot sa stau! Asta a fost toata nebunia mea: ca n-am putut sa stau!

- Si duminicile sunt triste!
- Sunt triste. Si mai am ceva, ca eu nu mi-am serbat ziua de nastere. Acum pot s-o spun, ca acum n-am mai putut sa stau, pentru ca era o data nationala, ca sa zic asa, si nu puteam s-o ascund... Dar, de obicei, de ziua mea ma caram din Bucuresti undeva la munte, la mare.

- La mare, în decembrie?
- Da, e placut!

- E placut, dar stiam ca sunt putini care merg iarna la mare!
- De aceea eu sunt pentru nonaniversari, adica, eu, de fapt, ma bucur în ziua în care am o bucurie mare pentru o realizare si-atunci am pofta sa fac un chef, o petrecere. Nu-mi place sa-mi ordonez calendarul când sa ma bucur. A fost greu sa accept asta. Am facut si niste smecherii. Am facut prima aniversare pe 7, la Teatrul National, unde am tinut o conferinta. De fapt, aia a fost aniversarea, iar pe 14 am jucat, mi-am facut treaba, adica am lucrat.

- Ati facut si un spectacol duminica totusi, ca sa nu fiti atât de trist, la Teatrul National.
- Da, duminica trecuta, acela cu ziua. Apoi a fost al doilea spectacol, cu "Egoistul", piesa pe care am pus-o eu în scena si care se bucura de un succes extraordinar. Lumea era în delir!

- Ce a însemnat succesul pentru dumneavoastra de-a lungul timpului?
- Hrana, bucurie.

- Au fost si momente în care v-ati îndoit de el?
- Sigur, au existat, cum sa nu existe?

- Si momentele de îndoiala cum au fost?
- E bine sa te pui din când în când, cum zic francezii – "se mettre en question" –, e bine sa nu ti-o iei în cap, ca, gata, de-acum înainte tot o sa mergi pe un covor frumos si moale. Nu, nu, te mai trezesti asa si te întrebi de ce s-a întâmplat asta, de ce n-ai fost atent, de ce n-ai ales bine piesa sau ai crezut prea mult în regizorul cutare sau cutare. Tot timpul trag învataminte si din rele si din bune. Acum sa-ti spun ceva despre cum am reusit eu în regimul ceausist sa fac Teatrul de Comedie, care, în al patrulea lui an de existenta, a cucerit Europa. Cum? Cum a fost posibil acest miracol? Colegii mei din Occident ma socoteau un presedinte muncitor, abil, eficient, carismatic. Faptul ca, dupa cele doua mandate îngaduite de Regulamentul Institutului International de Teatru, ei au votat o "entorsa" la acel regulament, acordându-mi un al treilea mandat, si faptul ca UNESCO m-a promovat co-presedinte, cu Yehudi Menuhin, al Festivalurilor Internationale de Teatru si Muzica au impresionat puternic oficialitatile din tara, încântate de rolul pe care îl juca România în viata teatrala mondiala. Sa nu uitam ca ne aflam în ceea ce Raportul Tismaneanu numeste "etapa relativei liberalizari".

- Ce se întâmpla? Razboiul rece era în plin, rupseseram toate legaturile cu Occidentul, în special pe cele culturale, dar erau obligati asa, macar de fatada, sa nu se faca de râsul lumii, sa adere la aceste institute mondiale. Nenorocirea este ca eu, având cultura franceza, stiam atât de bine tot ce se întâmpla acolo, eram atât de informat încât atunci când am venit în mijlocul lor am avut o revelatie si am început sa ma iubesc... mult de tot.
- M-am pus atunci pe o munca titanica si mi-am propus sa nu pierd nici o ocazie ca sa ma ridic în ochii lor. Una dintre ele a fost aceea a unui congres la Moscova, când eu, în calitatea mea, trebuia sa decid daca congresul respectiv poate avea loc sau nu. Pentru ca era acolo o clauza stricta, aceea ca, daca nu primeste pe cineva, un centru dintr-o anumita parte a lumii, Congresul se anuleaza. Eu stiam ca rusii nu-i vor primi pe israelieni, mai ales ca asta se întâmpla si dupa "razboiul de sase zile". Si-atunci m-am dus la Macovescu, care era ministru de Externe si care e mort acum, si i-am spus: "Am o situatie foarte grea, trebuie sa plec la Moscova, unde vom vota cu totii, acolo, tot comitetul, sa inter­zicem Congresul de la Moscova. Si eu trebuie sa votez pentru, ca sunt presedintele".

- Ce trebuia sa interziceti?
- Congresul, congresul de la Moscova. Si ce crezi ca-mi spune Macovescu? "Ei, când vine votul, fa-te si tu ca scapi ceva pe jos..." Se putea o mai mare tâmpenie? Atunci m-am înfuriat pe el.

- Dar în istoria noastra, a României, nu ne-am facut de vreo câteva ori ca scapam ceva pe jos?
- Ha, ha, ha! Bunaaa! Bravooo!

- Si ce-ati facut mai departe cu congresul ala?
- În calitate de presedinte am purtat intense tratative cu reprezentantii Uniunii Sovietice pentru ca Israelul sa ia parte la Congres, iar demersurile mele s-au încheiat cu succes. Îmi amintesc si azi de faptul ca mi-am pus atunci în joc toata forta de seductie, folosind din plin umorul ori de câte ori ma loveam de tenacea rezistenta a partenerilor mei de dialog. Cei doi reprezentanti ai Israelului veneau la mine si-mi spuneau: "Noi nu mai iesim în oras, pentru ca umbla dupa noi o întreaga trupa... Nu putem sa mergem nicaieri, ne e si frica sa ne culcam în hotel. Va spunem sincer ca ne e frica sa nu patim ceva noaptea". Si-atunci ce crezi c-am facut, pentru ca aveam un apartament... Hotelul ala avea niste apartamente mari... I-am luat la mine. Eu am dormit alaturi, în alta camera. Multe am mai facut. Asta a fost una dintre ele. De aceea m-au tinut asa de mult în cinste si admiratie. (sursa:evz)
 

Comentarii

până acum sunt 0 comentarii

Scrie un comentariu:

Nume:(*)
Email:
Comentariu:(*)
Cod validare:(*)
o poza
 

Notă: Câmpurile marcate cu (*) sunt obligatorii. Adresa de mail nu va fi vizibilă sau folosită în alte scopuri. Vă rugăm scrieţi comentarii relevante. Orice conţinut nepotrivit sau ofensator poate să fie modificat şi/sau şters.

Caractere interzise /\%&$#~<>^*"{}[]